În iunie 1940, familia avocatului Ştefan Holban (soţia Tatiana şi doi fii — Vladimir şi Eugen) s‑a refugiat în ţară, lăsând la Chişinău casa, averea dobândită în cursul vieţii, rudele, apropiaţii, prietenii. La distanţa de circa cinci decenii, Eugen, fiul lui Ştefan Holban, care la acel moment avea vârsta de 19 ani, avea să aştearnă pe hârtie calvarul prin care i‑a fost dat să treacă familiei Holban în acel an de pomină:

Eram în seara zilei de 27 iunie 1940, cu câţiva prieteni pe bd. Alexandru cel Bun, strada principală a Chişinăului. Încă nu se întunecase, iar forfota serii era dominată de vocile şi râsetele tinerilor. Cursurile şi examenele şcolilor, liceelor şi facultăţilor se terminaseră şi manifestările de bucurie erau fireşti. Timpul frumos de început de vară şi de vacanţă stimula acest elan tineresc. Nimic nu părea să tulbure viaţa liniştită şi fericită a basarabenilor şi a acestor tineri, care umpleau bulevardul şi Grădina Publică, din apropiere, cu veselia lor. La un moment dat, o ştire ca un trăsnet, se răspândeşte din om în om:

S‑a anunţat la radio cedarea Basarabiei. Ruşii o vor ocupa în următoarele trei zile.

În scurt timp, strada devine pustie. Mă îndrept şi eu în mare grabă spre casă. Găsesc pe părinţi descumpăniţi şi îngrijoraţi. Hotărâm să ne refugiem şi să ne pregătim pentru a pleca, a doua zi, până la prânz cu acceleratul de Bucureşti. Tatăl meu se îngrijeşte de acte şi de hârtii mai importante. Mama nu ştie ce să aleagă, cu prioritate, pentru cele două valize pregătite în acest scop. Urmează o noapte scurtă şi cu un somn zbuciumat. Dimineaţa, după un mic dejun luat în grabă şi alte pregătiri, mă reped în oraş să găsesc o birjă. La locurile obişnuite, lipseau. Continuu căutarea. În sfârşit, o birjă în mers, o angajez şi ne îndreptăm spre locuinţa noastră pentru a pleca la gară.

Coborâm în curte pentru a lua loc în birjă. Privesc, în semn de rămas bun, la curtea imensă, în care mi‑am petrecut copilăria şi tinereţea…

Părăseam toate aceste locuri pe care jocurile copilăriei şi apoi trăirile şi visurile tinereţii mă legaseră atât de mult.

Ne urcăm cu bagajele în birjă şi suntem gata de plecare. Credinciosul nostru câine presimte că ceva neobişnuit se petrece. Latră şi schelălăie întruna, alergând de jur‑împrejurul trăsurii. Plecăm, şi el ne petrece, încă câteva străzi, lătrând mereu, după care se opreşte cu privirea îndreptată spre noi, care ne tot îndepărtăm. Îl mai vedem cum se întoarce abătut. Am aflat mai târziu, că era văzut rătăcind pe străzile Chişinăului.

Pe la colţurile de stradă şi încrucişările mai mari se instalaseră cuiburi de mitralieră, în jurul cărora 2‑3 soldaţi români, cu un ofiţer sau subofiţer, le supravegheau şi scrutau străzile. Pe străzi se aflau puţini trecători. Pe unele figuri — tristeţe, pe altele — bucurie ascunsă.

Ajungem la gară. Aici lume multă şi cunoştinţe la fiecare pas. Cumpărăm bilete şi ne urcăm în tren, la locurile noastre. Călătorii au figurile îngrijorate, fiecare cu gândurile lui. După vreo jumătate de oră trenul se pune în mişcare. Apoi, vom afla că a fost ultimul tren, care a plecat spre Bucureşti. Ruşii, respectând acordul, au intrat în după amiaza zilei în Chişinău.

Trecerea Prutului era simţită de fiecare călător cu ultimul tren ca o despărţire dureroasă de pământul natal, de baştină, de mamă şi tată, de frate şi soră, rude, prieteni şi cunoscuţi.

Eugen Holban continuă firul amintirilor:

Înainte de a trece Prutul, lumea se înghesuie la ferestre, aşteptând traversarea râului, ce va despărţi Basarabia de România, — cape un moment istoric deosebit. Unii îşi fac cruce, altora le curg lacrimile, iar alţii privesc imobili, nefiind în stare să schiţeze vreun gest, datorită zbuciumului sufletesc pe care îl trăiau.

Odată trecuţi pe teritoriul din dreapta Prutului cetăţenii statului român automat au devenit refugiaţi din Basarabia, cu o mie de probleme greu de rezolvat. Primirea călduroasă, dragostea cu adevărat frăţească şi ajutoarele oferite refugiaţilor nu erau în stare să aline marea durere a despărţirii şi refugiului. Conţinutul din cele două valize cu unele piese de vestimentaţie trebuia să stea la baza unei noi gospodării. Dar, pentru moment cel mai important pentru familie era să găsească un adăpost.